Iarna se zbate-n casa ta. .
***
Şi parcă văd cum sufletul răsuflă
Şi parcă simt cum bate inima
Aşa trăiesc, ducând o viaţă sumbră
Cu răzgândiri, cu tinereţea-n iad…
Şi tot adun puteri la încăpere
Şi tot mă rog să-i ţin la adăpost
Multe dureri ascund sub a mea piele,
Gândindu-mă cum este şi cum a fost.
Trăiesc sau vieţuiesc – nici nu mai ştiu eu
Şi cât mi-a mai rămas – e scris pe frunte
Noi toţi încet plecăm pe acel munte
Unde doar crizanteme cresc…
***
"Nimic nu e veşnic" ne constatează timpul cu glasul apăsat.
Eternitatea este fragmentul divinităţii.
Ea e egală c-o ipostază pretutindeni nedeclinată, neafirmativă, persistentă, poate chiar şi într-un anumit mod monotonă. Omul pe tot parcursul secolelor a fost un punctaj, un mic strop, pictat de mâina forţelor Atotputernicului, o minusculă picătură, care tindea spre fluviul necontenit, încercând să se încadreze în apele lui prin bibliografia cât trupească atât şi inmaterială. Spaţiul nemuritor este declinare materiei sfinte, dar cum se cunoaşte, universul uman n-are nicio măsură metafizică care l-ar putea ajutà să facă măcar un pas, din acei 10, pentru a trece în hotarele veşniciei. Poate doar limpezia rurală, sau fatală reprezintă acel proces al devamării şi aclimatizării în suprafaţa sub sigmă "rai". Din toate suspectele date şi se naşte dualitatea existenţei: o luptă de-a lungului pentru veşnicie.
***
Cine sunt eu ?..
Să stai tăcut,
ascultând vibraţia vorbelor zeeşti
Dânduşi seama că ai fost făcut
De ceva divin
Şi că mai eşti
Poate…e ceva metafizic
În semnificaţia cuvântului "creşti"
Oare, e-o cerinţă din zisul fizic
Să atingi cu orbeţea ochilor
parfumate c-o minimalizată infuzie de apă spirituală
O stea trecătoare, situată pe-o poală
Atât de fragedă, atât de reală…
Oare… eu sunt acel boţ de om
Ce nicioadată n-a gustat dulceaţa unui somn
Unei clipe negândite?
Oare eu sunt acea ruptură din copacul cu numele "singurătate?"
Oare, sunt precipitatul zilelor trecute şi uitate?
Cine sunt eu?
Dar ce reprezinţi tu?…
Nu ştiu…poate..
E doar lipsa somnului
Şi cugetelor proaste…
În mediul încunjător
Neascultător
Schimbător
Lipsit de minte…
Iată.. se naşte dimineaţa în geamul meu
Şi mă cuprinde…
***
Cine eu sunt fără tine?…
Umbră pe pământ…
Ce e dragostea în tine?
Soarele cel sfânt…
***
In capul meu
Trăieste chipul tău
În inimă – culoarea ochilor
Sunt trist....şi mă gândesc mereu
C-ai fost neîndeplinită a mea operă…
***
Dragostea nu e o ceaţă care dispare odată cu apariţia primei raze ale astrului ceresc…
E mai mult decât putem vedea și mai puţin decât ne putem închipui.
Nu e ceva divin și nici ceva demonic.