Tot Ce-i mai cald, mai strălucitor…
Am aruncat
În urnă....
Nimeni nu a venit la înmormântarea ta.
Pentru că ai murit.
Pur și simplu
înăuntrul meu.
Tu
Ai
Murit…
* * *
Universul îmi dăruie nopţi fără somn,
Speranţi fără aripi, poezii fără text,
Prea multe dureri pentru cap,
Cuvânt sec,
O clipă minusculă pentru să dorm.
Universul mă face pustiu la cuvinte
Din zori până-n seară mă clatină-n gând
Morsoc goliciunea cu aspra mea minte
Catânduşi norocul cel blând..
De-aş fi putut…
De-aş fi putut uita eu viaţa mea trecută
De-aş fi trăi-o ca un copac
N-aş fi afectat de-o maladie acută
M-aş impodobi cu întuneric întregul veac..
Aveam o stea strălucitoare' n suflet
ce veşnica lumină-mi emăna..
***
Din depărtări cu haos nevăzut
Din inchisori cu frig iernatic
Treceai cu faţa îngerului căzut
Mergeai cu pasul antipatic.
Stricai sistemele pasive
Urcai în capul tulburat
Ştergeai cuvinte agresive
Şi emănai îmbat…
***
Uită....!
Uită pe-acei
De cine-ai fost uitat
Lasă-i pe-acei
De cine-ai fost lăsat.
Închide-te de-acei
Cine de tine s-a închis
"Omoară-i" pe-acei
De cine-ai fost ucis.
Fii solitar
Ca praful de pe cărţi
Nu sta pe loc
Răsfrânge-te în părţi!
Fii toxic
ca iadul invidioşilor
Şi bun…
Ca inima moşilor…
Iubeşte aşa
Cum nimeni n-a iubit
Gândeşte aşa…
Cum nimeni n-a gândit
Fii om…
Şi-atât…
Greutăţile sunt un proces verbal…
În spaţiul al tău rural…
Fii singur....
***
Copilăria deveniseră o podoabă greu negociabilă.
Sufletul este aspiraţia vizualităţii remarcabile.
Tu – devii o nălucire fără de preţ
Omul – e o simplă călătorie atomilor dispreți…
* * *
Topeşte-mi gheaţa inimii, iubito
Păzeşte-mi sufletul înflăcărat..
Iartă-mi răceala spiritului, iubito
Fii, ca Soarele…cald şi curat..
* * *
Aştept să vii în noaptea fără somn
La căpătâi…
Să-mi spui cât de mult ţi-a fost dor
De mâinele şi ochii
Obosiţi…
***
Vei fi uitat…
Vei fi uitat ca şi acele zile
Când greutatea din ochi
Îţi alunga
Fantomul sclav de fericire
Şi cenuşie nălucire-ţi adăuga
Pe faţa spectrală…
Vei fi cândva atât de singuratic
Că nimeni nu-ţi va auzi chemarea
Nici cărţile poetului antic
Nici oceanul cu adâncimea lui cea mare…
Tu vei iubi
Dar nu vei fi iubit
De cei
Pe care cel mai mult iubesţi…
* * *
Toamna caută iar chipul său în sumbre priviri
Amestecând cu buzele de sânge plumbi năluciri
Ce sclipeau ca scânteele apusului fulgerător
Prin prisma întunericului copleşitor.
***
Târzie toamnă…Amorţesc copacii
Dezgust total s-aşează pe pământ
Urme de soare – falsă aparenţă…
Ce este ştersă cu lacrima de vânt…
Figuri străine cu privirea veştedă
Şi ochi cu licăriri fără de viaţă
O lungă anarhie friguroasă…
Cu cuget molipsitor…
* * *